Primele forme de viaţă complexă, multicelulară, au apărut acum circa 600 de milioane de ani, adică la sfârşitul Erei Precambriene. Descrisă pentru prima oară în urma unor cercetări realizate în colinele din sudul Australiei, acest tip de faună, numit ”Grădina cu Ediacara”, era compusă din organisme tubulare sau în formă de frunză. Majoritatea acestor organisme enigmatice erau lipsite de organe de locomoţie și trăiau fixate pe substratul marin, așa cum o fac coralii, hidrozoarele sau unele moluşte actuale.
Urmele acestor organisme demult dispărute au fost descoperite în doar câteva locuri din lume – în Peninsula Newfoundland (Canada), în Marea Albă (Rusia), în Pădurea Charnwood (Anglia), în deşertul Sonora (Mexic). Dar şi în România, în podişul Casimcei din Dobrogea Centrală. Iată cum arăta un fund de mare vechi de 600 de milioane de ani din Podişul Casimcei (fotografia care ilustrează analiza), de la sfârşitul Precambrianului, timp geologic cunoscut azi ca Ediacaran. Desigur, el nu seamănă deloc cu un fund de mare actual. Totuşi, desenul nu este doar rodul imaginaţiei cercetătorilor. El se bazează pe descoperirile făcute de o echipă de geologi GeoEcoMar, în colaborare cu paleontologi francezi de la Muzeul de Istorie Naturală din Paris. Cu toate că nu sunt ușor de găsit, aceste urme de viaţă pot fi văzute pe dealurile dobrogene. Întamplarea face că ele se găsesc într-o rezervaţie naturală, situl Natura 2000 Casimcea, aflat pe dealul Colţanii Saxanului, la nord de Casimcea.
Cum am ajuns să găsim cele mai vechi urme de viaţă din ţară, care pot fi văzute în deschideri naturale? Cum am reuşit să reconstituim acest mediu de viaţă, grădina noastră cu Ediacara? Povestea începe cu urmele de curent şi o meduză.
Urme de curent şi o meduză
Dacă vizităm carierele de pe malul lacului Taşaul din judetul Constanţa, putem vedea roci verzi, stratificate, ca paginile unei cărţi. Şi în loc de litere, pe aceste pagini sunt urme care seamănă cu urmele de valuri de pe plajă. Sunt de fapt urme de curent, care se formează la adâncime pe fundul unei mări, datorită unor curenţi pe care geologii îi numesc curenţi de turbiditate. Acești curenţi, cunoscuţi și azi în mările, oceanele şi în lacuri lumii, sunt curenţi subacvatici de apă tulbure, încărcată cu sedimente, ce sunt declanşaţi în special de cutremure sau de alunecări ale pantelor submarine. Cand viteza curentului scade, nisipul şi mâlurile din aceşti curenţi se depun la baza pantei. Acumulările de nisipuri şi mâluri depuse din curenţi de turbiditate se numesc turbidite. Acestea păstrează multe tipuri de structuri produse de deplasarea curentului pe fundul bazinului.
Cele mai spectaculoase urme de curent din podişul Casimcei se găsesc la Tariverde, dar le putem vedea în multe deschideri naturale de pe afluenţii văii Casimcea. Ele ne spun povestea cărţii cu pagini de piatră verde. Şi anume că aici, acum circa 600 de milioane de ani, era o mare adâncă. Dacă studiem rocile la microscop, aflăm că marea se găsea în emisfera sudică, în apropierea supercontinentului de atunci, numit Pannotia. Pannotia se afla la Polul Sud al planetei şi urma să se dezmembreze până la începutul erei Paleozoice. Prin urmare, marea noastră se afla într-o zonă cu climat rece. Curenţii de turbiditate, care aduceau periodic sedimente pe fundul mării, erau alimentaţi de munţii ridicați pe ţărmurile Pannotiei, cam în zona Bazinului Amazonului de azi. Dar mai erau şi vulcani activi care furnizau material pentru curenţii de turbiditate.
Prima dovadă că acumulările de nisipuri şi mâluri depuse din curenţi de turbiditate (turbiditele noastre) s-au format în mare, şi nu într-un lac, este o meduză. De fapt este imaginea sau urma unui organism cu corp moale, care a fost identificată ca Nemiana simplex. Descoperirea este de importanță extraordinară, fiindcă este primul organism pluricelular identificat în turbiditele din podişul Casimcei. Dar ea ne spune vârsta rocilor, şi anume vârsta ediacarană. Iar dacă facem analize pe minerale microscopice din roci, cum ar fi zirconul, putem afla intervalul de timp în care a existat marea din Ediacaran: între 633 şi 579 de milioane de ani!